Cărtărescu: Viaţa mea se aglomerează

Câte imagini făceam când viaţa mea era goală!
era o deprivare senzorială, o nebunie ca a şahistului lui Zweig.
când scriam „Poeme de amor”
nimeni, nimeni nu era-n viaţa mea.
umblam de nebun pe Magheru fluierând Lennon
„sunt un tip gelos”, dar nu eram gelos pe nimeni
căci nu exista nimeni. Jebe nu dădea telefoane
cu Traian mă certasem.
voiam atât de mult să am o femeie a mea, o casă a mea
(seara intram la cinema „Volga” şi-mi dădeau lacrimile la orice tâmpenie)
i-am spus odată lui Emil la „CarteaRomâneacă”: „Ştii,
eu sufăr foarte mult de singurătate.” A părut mirat
iar eu mă-ntrebam cum o fi să nu suferi de singurătate,
din clasa a zecea nu mi se mai întâmplase.

de vreun an viaţa mea se aglomerează. totul e realist
şi tern ca o fotografie. am femeie.
am casă. am (dacă nu prieteni) amici.
citesc toate nopţile. alerg la slujbă cu 21.
dar nu sunt fericit şi sunt gelos pe cei singuri.

singurătatea mea – mă-ntâlnesc uneori cu tine
cum te-ntâlneşti pe stradă (lângă un lactobar) cu o veche prietenă
care a fost odată totul pentru tine
şi de care viaţa te-a despărţit.
ce pot să-ţi spun? ai rămas la fel de frumoasă
dar mi-eşti străină şi nu te pot avea
şi nu-ţi mai pot lipi faţa de-a mea decât prin geam,ca Delon şi Monica Vitti-n „Eclipsa”
acum eşti singurătatea altuia
iar eu sunt un bărbat fără singurătate.