blog de umor

“Viata mea s-ar imbunatati in diferite feluri daca tu te-ai hotari sa devii sclavul meu devotat, presupunand ca as putea trece peste jena intiala.” ( pag. 240-241 )

update: am scos al doilea citat, ca nu era chiar asa de funny.

Rawls spune ca baza moralitatii nu poate sa fie egoismul. Daca s-ar intampla asa, atunci nu ar mai exista sentimentul de indignare. Nu ne-am mai simti tradati atunci cand cineva ar incalca un pact pentru ca, din proprie experienta, am sti care sunt motivele care il leaga pe un om de o intelegere. Altfel spus, daca baza moralitatii ar fi egoismul, am sti dinainte sa nu ne facem nicio iluzie si am avea o atitudine mult mai cinica si mai dezabuzata.

Ceea ce ignora Rawls este ca, in spatele comportamentului nostru stau reguli care au pierdut legatura cu motivul instituirii lor. Daca eu imi iau angajamente si le respect din pur egoism, nu o fac fiind mereu constient de egoismul meu. Ar fi prea constisitor ca, la fiecare alegere pe care o fac, sa calculez in ce masura ea este spre propriul meu avantaj. Prin urmare, ader la niste reguli care imi promoveaza interesele. Ajung sa respect aceste reguli fara sa ma gandesc, in fiecare situatie in parte, daca nu cumva am de-a face cu o exceptie, daca nu cumva de data asta nu este spre propriul meu interes sa respect regula.

Aceasta regula devine un automatism. O rutina dominanta, pe fundalul careia luam decizii. Din cauza asta, desi moralitatea este posibil sa fi fost generata de egoism, avem sentimente precum indignarea. El este un rezultat al rutinei de a respecta acele reguli care ne promoveaza interesele.

Filosofii comunitarieni acuza liberalismul ca are o perceptie gresita asupra persoanei, a moralei si a bunurilor. Din cauza asta, principiile universale pe care le propun liberalii n-ar fi tocmai potrivite. Ce vreau eu sa arat in lucrarea de licenta este ca, desi propun un continut descriptiv corect, comunitarienii nu pot deduce valid, din el, un continut normativ.

Ca sa fiu mai clar o sa dau un exemplu:

Michael Walzer spune ca bunurile au o semnificatie sociala, specifica fiecarei comunitati. Un inteles are asistenţa medicală în Europa şi alt înţeles îl are în Statele Unite. Bunurile sunt distribuite in functie de aceasta semnificatie. Daca in Europa asistenţa medicala este vazut ca un serviciu la care trebuie sa aiba acces orice om, in virtutea conditiei lui, americanii o considera un bun ca oricare altul. Pentru a o obtine, trebuie sa platesti.

Ca urmare, distribuirea bunurilor nu poate fi reglementata de principii universale. Ea difera de la o societate la alta, in functie de intelesul atasat bunurilor particulare.

Ce spun eu este ca, desi descrierea felului in care stau lucrurile este corecta, nu rezulta de aici o norma conform careia ar trebui sa se intample asa in continuare.

Un nou exemplu:

Romanii au trait o perioada de timp in comunism. Asta le-a creat unele deprinderi, unele moduri de a intelege mersul lucrurilor. O serie de semnificatii au fost atasate bunurilor sociale in acest interval de timp. Ajutorul oferit de stat a devenit ceva firesc. Acest bun are un anumit inteles, care cuprinde si modul in care el este distribuit.

Walzer ar spune ca n-ar trebui sa introducem niciun fel de principiu universal pentru a corecta felul in care romanii primesc ajutor social. Acesta este un bun cu o semnificatie proprie, care ii determina si traseul catre beneficiari.

Care e semnificatia ajutorului social? Este obligatia statului sa aiba grija de tine, indiferent cat de mult produce munca ta. Mai mult decat atat, ajutorul social poate ajunge la tine inclusiv fentand regulile scrise. Chiar daca esti apt sa pui osul la treaba, cu un fals certificat de handicapat intri mai usor in posesia banilor. E adevarat, mai putini, dar pentru munca zero.

E evident ca situatia asta nu se poate transforma in norma, legitimandu-se prin simpla ei existenta. Comunitarienii formuleaza o descriere mai realista a situatiei, insa doar atat.

Liberalismului i se reproseaza insa ca, desi propune niste valori care suna bine, daca te uiti atent, pleaca de la niste presupozitii descriptive de-a dreptul copilaresti, naive.

Pe scurt, eul liberal ar fi cam asa: capabil sa-si foloseasca mereu ratiunea, sa cantareasca alternativele, nu se lasa dus de nas, are posibilitatea de a se distanta de valorile la care adera, nu se lasa orbit de propria conceptie despre bine si accepta ca nici a altora nu e chiar rea. Omul, de fapt, nu e asa. In cea mai mare parte a timpului, spun comunitarienii, el este un automat care actioneaza in virtutea unor rutine. Nu constientizam fiecare alegere pe care o facem. Cand ne urcam in autobuz, nu hotaram in mod constient sa facem asta si, in urma unei deliberari, trecme la treaba. Pur si simplu, punem pasul. Rar se intampla sa ne folosim ratiunea la luarea unei decizii. De obicei, asta se intampla atunci cand situatia in care ne gasim este una noua sau dificila.

Desi descrierea comunitarienilor este cea corecta, recunoastem ca valorile liberale sunt cele bune. De ce? Probabil pentru ca descriptivul n-are nicio treaba cu normativul. Una e cum suntem, alta e cum trebuie ( si vrem ) sa fim. Liberalismul, cu valorile lui, ne si scoate oarecum din conditia sumbra de automate. Ne face mai rationali.

Cine ar fi crezut, acum sute de ani, in votul universal? Intelectualii de atunci ar fi zis: ce sa-i dai taranului sa aleaga, ca ala nu stie nici pe ce lume traieste. Votul universal a fost, pana la urma pus in practica, in paralel cu luminarea taranului. Si e posibil sa fi determinat aceasta luminare, intr-un fel sau altul.