Despre demnitate şi sclavie

Titlul de mai sus e fie prea serios, fie atât de grav încât – mai ales pe un blog ca ăsta – anunţă o postare ironică. Întâmplător, nu vreau să fac niciun mişto.

Mă uitam zilele astea la un documentar despre samurai, în care era lăudat spiritul lor bărbătesc, demnitatea lor care nu suporta nicio ofensă.

Pe de altă parte, despre aceiaşi oameni se spunea că erau devotaţi până la moarte nobilului care îi angaja. Ei erau în stare să-şi dea viaţa pentru stăpânul lor, şi asta nu numai în luptă. Dacă nu duceau la îndeplinire o sarcină care le fusese încredinţată, ei se sinucideau făcându-şi seppuku. Din câte observ, samuraii aveau demnitatea unor sclavi.

Nu poate fi vorba de demnitate acolo unde individul apare ca mijloc pentru scopurile altuia, atunci când îşi pune – chiar şi voluntar – viaţa în slujba unui stăpân. Cum se explică descrierea samurailor drept persoane demne? E doar o problemă de vocabular? Este ceva specific sistemului medieval, acolo unde există aristocraţii de sânge?