Paradoxul lui Boc
Boc şi Şeitan n-or să accepte niciodată realitatea cozilor de la ghişee.
Dacă întrebi un politician cât de des se fute în cur, el n-o să nege, n-o să te ia la rost pentru impertinenţă, n-o să se uite dispreţuitor la tine spunând că nu vrea să ducă discuţia la un asemenea nivel. Cel mai probabil, politicianul o să dea un răspuns evaziv. O să ne atragă atenţia că problema este mai complexă decât ne imaginăm, că există nişte nuanţe care ne scapă, nişte alifii care elimină durerea.
Prin definiţie, politicienii sunt fiinţe evazive, care se feresc să dea verdicte. Atunci când Adrian Severin a fost întrebat ce părere are despre faptul că la robinetele românilor curge o apă care are două părţi de hidrogen şi doar una de oxigen, parlamentarul a spus că trebuie să se ia măsuri. Dacă se constată că e aşa – să nu ne pripim totuşi, poate sunt testele greşite! – dacă se constată că e aşa, vinovaţii trebuie să răsăpundă. Cum? Conform legii!
Boc se fereşte să-şi recunoască greşeala în cazul depunerii declaraţiilor de venit de parcă astfel şi-ar atrage moartea. “Da frate, i-am pus pe oameni să stea ca vitele la o mie de cozi, am greşit! Doar un prost ar da o asemenea lege şi eu, pe cale de consecinţă, sunt prost.” Politicienilor le e frică de asemenea cuvinte, ceea ce e foarte ciudat. E ca şi cum cuvintele pe care le spun ei chiar ar conta. Nu, prietene! În politică, poţi să spui ce vrei, oricum lumea o să creadă că adevărat e contrariul.
Nu cred că Boc e atât de naiv încât să gândească în felul ăsta: “Stai, mă, nu pot să spun că am greşit şi că sunt prost. Pe urmă, lumea CHIAR O SĂ CREADĂ că am greşit şi că sunt prost. Mai bine spun că situaţia nu e chiar aşa cum o prezintă presa. În felul ăsta, negând evidenţe, lumea n-o să-şi mai dea seama că am greşit şi că sunt prost. Deşi eu ştiu că e aşa.”
