Blog de umor

Decapitarea nu e chiar o metodă de tortură, dar, ţinând cont că azi nu se mai practică din cauză că doare prea tare, poate fi considerată şi aşa. Cine ştie, în curând vor fi recunoscute drept metode de tortură injecţia intramusculară cu penicilină sau vaccinul antigripal. Sau privitul la emisiuni făcute de Tatulici. Habar n-am, orice e posibil.

Spre deosebire de trasul pe roată, decapitarea îşi justifică numele. Cine a văzut prima oară cum i se taie capul unui om şi a zis că lucrul ăla urât şi, dacă e să mă întrebaţi pe mine, destul de dureros, se numeşte decapitare, chiar ştia ce spune. Şi nu e puţin lucru. E o palidă consolare şi pentru ăla schingiuit să moară după o metodă cu o denumire corespunzătoare. Dacă te întâlneşti pe urmă cu cineva mai indiscret, e penibil să porţi un dialog de genul ăsta:

-Salut, coae, ce faci?

-Uite, ce plm sa fac, n-am ajuns nici io de mult. Acum cateva ore ma hăcuiră ăia.

- Să mori tu… Cum au făcut?

- M-au executat în piaţa publică prin metoda spaniolă.

- Cum vine asta?

- Păi m-au spânzurat, în timp ce lumea care se adunase acolo striga Ole! Oricum, mai devreme încercaseră să mă tragă pe roată.

- Să moară Veta prin ghilotinare dacă imi dau seama cum vine asta.

- Păi te leagă de o roată şi dau cu un băţ în tine. Până mori, gen.

- Frate, da ăia care pun numele metodelor de tortură chiar nu au capacitatea de a surprinde esenţialul din ele?

- Ştiu, asta mă înnebunea şi pe mine. De fapt, e o metodă de tortură în sine. Să denumeşti metodele de tortură în feluri care n-au nicio legătură cu realitatea. E foarte eficientă. Se numeşte Metoda Politehnicii.

- Cum plm?

- Da, pentru că, atunci când i-a venit ideea să patenteze metoda asta, inventatorul tocmai aflase că un vecin al lui luase admiterea la Politehnică. Bine, nu din prima. Numai după ce s-au mai retras câţiva. Şi la cu taxă. Da oricum…