Metode de tortură medievale: Azi, trasul pe roată

Toată lumea ştie că, după înfrângerea răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, liderii ei au fost capturaţi şi condamnaţi la moarte prin tragerea pe roată. Mai norocos, Cloşca Crişan a apucat să se spânzure cu şireturile de la opinci în noaptea dinaintea execuţiei. Probabil că, la vremea aia, incidentul a fost o puternică lovitură de imagine pentru respectiva marcă de încălţăminte. Parcă văd sloganul, targetat pe iobagi: No, opincile noastre te scapă de trasul pe roată!

Neinspiraţi, Horea şi Crişan Cloşca aveau adidaşi cu arici şi nu au găsit cu ce să se spânzure. Prin urmare, au îndurat tortura pe care o presupunea trasul pe roată. Chestie care consta, în, şi aici ţineţi-vă bine, zdrobirea oaselor cu o bâtă. Cu alte cuvinte, condamnatul era lovit sistematic peste mâini, picioare sau, în cazul celor mai norocoşi, peste cap si piept, cu un instrument contondent. Probabil că vă întrebaţi ce legătura are asta cu roata. Ei bine, omul care îndura toate astea era legat de o roată. Da, ştiu, cel care a denumit toată chestia nu avea abilităţi deosebite în a sesiza esenţialul. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, ar fi spus, probabil, că maşinile se deosebesc de avioane prin faptul că au volum şi masă proprie.

A doua chestie complet aberantă e trasul ăla. Cum adică e tras pe roată? Omul stă pe loc. nu e nici împins, nici tras. În plus, de ce era nevoie de o roată? Chiar nu puteau să lege condamnaţii şi de altceva? Sau mai întâi au pus un nume metodei de execuţie şi pe urmă, pentru că apărea acolo cuvântul roată, s-au gândit să integreze cumva şi obiectul ăsta în proces.

Cel mai probabil, a avut loc un dialog de genul:

“Frate, cum puii mei folosim noi roata ca să executăm pe cineva?”

“Simplu. Îl legăm pe condamnat de ea, după care îl omorâm în cel mai banal mod cu putinţă: dăm cu un băţ în el.”

“Genial!”

“Ştiu.”

“Ce-a făcut Rapidul aseară?”

“Egal cu Iaşiul.”

“Asta e… Dacă nu aduce Copos un antrenor ca lumea…”